Rogue One este intrarea cu numărul opt în seria Star Wars, o franciză de mare succes care ne încântă (sau nu) de aproape patru decenii, dar primul film care rupe tiparul episodic cu care am fost obișnuiți până acum, deschizând seria de povești antologice care va continua în 2018 cu un film solo Han Solo (nailed it!) și va merge în paralel cu episoadele VIII și IX.

Rogue One urmărește un grup de rebeli care încearcă să obțină planurile pentru Death Star, o super-armă de distrugere în masă care complet funcțională ar face inutil orice efort de dezmembrare a Imperiului. Filmul se termină exact unde începe Episodul IV – A New Hope (1977) și este situat cronologic la cinci ani după serialul animat Star Wars: Rebels, amortizând în același timp cele două trilogii, prequel și originală, o vizionare continuă a întregii serii având acum și mai mult substrat.

Protagonista filmului este Jyn Erso (Felicity Jones), o rebelă tânără cu un trecut tragic care se găsește fără voia ei în mijlocul conflictului dintre rebeli și Imperiu, tatăl ei, Galan Erso (Mads Mikkelsen), fiind arhitectul de la baza stației Death Star. Actorul danez prinde un rol din care poate cu adevărat să mestece și să-și flexeze range-ul actoricesc din care nu duce deloc lipsă. El ne-a obișnuit cu roluri negative excelente în ultimii ani (007: Casino Royale, serialul Hannibal) și arată incredibil în trailerul pentru Death Stranding, noul joc a lui Hideo Kojima, dar în Rogue One el joacă un personaj ancorat serios într-o zonă gri de moralitate, cu motivații plauzibile, dar care în cele din urmă face tot ce ține de el pentru a-și atinge țelurile, iar relația tată-fiică față de Jyn e foarte convingătoare. 

Rogue One este aglomerat de personaje secundare, cu androidul imperial reprogramat K-2SO (Alan Tudyk) servind drept comic relief-ul filmului și devenind un fan-favorite peste noapte, căpitanul Cassian Andor (Diego Luna) este în egală măsură cu Jyn Erso personaj principal, un soldat rebel lipsit de scrupule, un fel de Poe Dameron al omului sărac, mai pragmatic și cu mai puțină carismă. Personaje din vechia trilogie sunt readuse la viață cu ajutorul efectelor CGI, unele arătând mai bine decât altele (fără exemple din rațiuni de spoilers), dar există și actori din primele trei episoade care își reiau rolurile precum Jimmy Smits (Bail Organa) și Genevieve O’Reilly (Mon Mothma). Rogue One este ca un desert pentru fanii Star Wars înrăiți, cu mici detalii presărate la tot pasul, ba chiar Forrest Withaker îl aduce la viață pe Saw Guerrera, un celebru mercenar și oficial primul personaj care face trecerea de la serialul animat Rebels în universul cinematic lărgit și care se evidențiază cu ușurință când apare pe ecran. La polul opus îl avem pe Orson Krennic (Ben Mendelsohn), un ambițios general imperial care e exact genul de bad guy pe care ți-e ușor să-l urăști, dar apropo de bad guys…


La capitolul distribuție cea mai mare surpriză este includerea lui Darth Vader, unul dintre cele mai cool și cunoscute personaje apărute vreodată. Aparițiile sale sunt puține, dare deloc discrete, Anakin Skywalker dominând ecranul în fiecare secundă în care apare. James Earl Jones revine să dea voce cunoscutului Lord Sith, iar aparițile sale pe scorul lui clasic preluat de compozitorul Michael Giacchino de la John Williams vor fi highlight-urile filmului. Vader apare scurt și cu mare efect, orice includere a lui în viitoare spin-off-uri într-un stil asemănător ar fi extrem de bine venite. 


Rogue One este fără îndoială un film care îți fură ochii, unul din cele mai calitative vizual din acest an, îmbinând perfect stilul trilogiei clasice cu efecte speciale noi, iar formatul IMAX 3D nu face decât să complimenteze experiența. Regizorul Gareth Edwards pare că se simte în largul lui când folosește cadre foarte largi, efectele reboot-ului său Godzilla (2014) văzându-se sublim în Rogue One, atât în luptele spațiale, dar mai ales în actul al III-lea pe planeta tropicală Scarif. Set piece-urile spectaculoase nu sunt deloc rare, scenele de acțiune începând în spații restrânse, continuând cu duo-ul Chirrut Îmue (Donnie Yen) și Baze Malbus (Wen Jiang) scoțând cu ușurință din schemă o unitate de stormtroopers care tot nu pot nimeri o țintă nici dacă ar fi la 2 m de ei și culminând cu lupta la sol de pe Scarif în paralel cu superbele dog-fight-uri din afara inelului atmosferic între X-Wing-urile rebele și flota Imperială.


Filmul pune mare accent pe partea de Wars din titlu, dar într-una văzută mai rar în celelalte filme din serie. Unde armata de stormtroopers era de un alb lucios în trecut, în Rogue One abordarea este una mai pământeană și realistă, renunțându-se la aspectul de cos-play în favoarea unui look mai uzat și, fără îndoială, mai potrivit. Se pierde un pic elementul prietenos întregii familii cu care Star Wars ne-a obișnuit pentru a face loc unei povești mai mature, iar Rogue One reușește surpinzător să mențină suspansul într-o poveste a cărui deznodământ este cunoscut deja de fanii seriei. 

Am ieșit de la film cu gândul că Rogue One este OK, un plus care nu face rău francizei, fără să fie extraordinar, dar rumegându-l ziua următoare realizez că îmi place tot mai mult cu cât mă gândesc mai des la el și e tentant să revizitezi întreaga serie, sau măcar A New Hope pentru a le înțelege și mai bine. Ideea unei serii antologice pare acum promițătoare datorită lui Rogue One care ridică bara destul de sus, dar cu siguranță este un tip de film care se adresează în primul rând fanilor datorită universului extrem de bogat și e posibil să-ți  treacă multe detalii pe lângă ureche dacă nu cunoști mitologia. 

Rogue One își merită locul în franciza Star Wars, o intrare originală și ambițioasă, cu mult suflet și care confirmă așteptările fără să aibă ștampile specifice seriei ca lupte Lightsabre sau cavaleri Jedi. Dacă ai văzut episoadele I-VI, Rogue One devine un must see, dar stă bine și ca un SF de acțiune pentru noii veniți în universul Star Wars care ne va aduce și Episodul VIII în 2017.

Advertisements