Mai mereu mi-a plăcut să mă uit la filme! Încă îmi amintesc văzând The Mask și Mission Impossible în cinema. Ce experiențe! După câțiva ani am descoperit IMDb-ul și cât de ușor îți poți ține evidența filmelor văzute și a celor pe care le ai în watchlist pe respectiva platformă. Am făcut un obicei din a nota toate filmele pe care le văd imediat după vizionare (deși nota se mai schimbă în timp), iar în momentul de față am 1158 de rating-uri (incluzând seriale care au sute de episoade ca Grey’s Anatomy, Smallville, 24 etc etc etc). Ultimul meu rating este pentru Moonlight, unul din filmele favorite la Oscar anul acesta și a N confirmare după ce am văzut peste o mie de filme că părerile din jur mai mereu te bagă în overhype degeaba sau te fac să intri cu așteptări scăzute într-un film care chiar s-ar putea să-ți placă. Ultimul exemplu este chiar Arrival, căruia nu i-am dat mare interes și a devenit foarte neașteptat filmul meu preferat al lui 2016.

Moonlight este tot ceea ce pare și deloc ceea ce te aștepți. Filmul este regizat de Barry Jenkins, un nume relativ necunoscut dacă e să-l compari cu concurența lui de la Oscar-urile de anul ăsta, iar instinctul meu cinematografic format de ani buni m-a făcut să-i pictez producția un pic diferit decât aș vedea-o acum după ce i-am văzut filmul. Din recomandări/review-uri, Moonlight pare momeala perfectă pentru Academie, într-o eră în care feminismul, homosexualitatea și multe alte buzzword-uri bagă frica în cei care scriu recenzii, articole sau chiar tweet-uri, pentru a nu fi categorizați drept hateri. Lumea (îndeosebi americanii) se ofensează extrem de ușor în ziua de azi, iar opinia mea (educată, zic) de dinainte să văd filmul a fost că Jenkins a căutat o temă cu care să nu poată fi atacat critic și să-i fie mult mai ușor să țină Hollywood-ul de coaie, profitând de faptul că e greu să ataci o premiză cu nu una, ci două feluri de minorități judecate aspru de-a lungul timpului.

Rumegând un pic titlul, mă gândesc acum că Jenkins mă putea suna să-i propun Boyhood in the Hood, dar sunt convins că ar fi zis că lumea i-ar fi trecut filmul cu vederea din cauza asemănărilor cu Boyhood. Mă bucur să spun că nu am găsit un film plictisitor în Moonlight! Nu are un ritm alert, dar nici nu este slow ca Manchester by the Sea. Cred că echilibrul găsit aici este perfect și mă refer atât la ton, cât și la reprezentațiile de excepție.

Distribuția

Rar am văzut un film în care absolut fiecare actor să joace extraordinar și să nu existe nicio verigă slabă sau măcar una în plus. Inițial am fost atras de prezența lui Mahershala Ali, pe care l-am văzut anul trecut în serialul Marvel/Netflix Luke Cage și m-a câștigat ca fan. Ali este un actor extraordinar, care tocmai a câștigat două premii Screen Actors Guild, unul pentru acest film și unul pentru Hidden Figures (al cărui review va fi pe thedigitaltype.net în următoarele zile), iar reprezentația sa în rolul de mentor/figură paternă pentru protagonistul Chiron este demnă de premiile câștigate, chiar dacă nu este prezent mai mult în film. Naomi Harris (007-Skyfall, Pirates of the Caribbean) este un alt rol secundar executat perfect. Nominalizarea ei nu mă surprinde, personajul său Paula, mama lui Chiron cu mari probleme cu dependența de droguri fiind o altă reprezentație în care se va arunca fără milă cu premii, deși eu am reținerile mele vis a-vis de rolurile cu dependențe (alcool, droguri) din simplul fapt că majoritatea covârșitoare a oamenilor din ziua de azi consumă enorm de multe substanțe, atât vedete, cât și oameni de rând și mi se pare că astfel de roluri devin ușor mai abordabile (deși nu decisiv).

Chiron este personajul principal din Moonlight și tot filmul gravitează în jurul lui. Rolul este jucat de trei actori diferiți pentru a putea distinge trei perioade din viața lui și implicit problemele care vin împreună cu fiecare din vârstele respective (copilărie, adolescență și maturitate). Toți trei oferă reprezentații excelente și fac dintr-un personaj relativ simplu – un tânăr cu o copilărie grea, unul din cele mai complexe ale acestui sezon de premieri.

Trei acte, trei actori – număr norocos

Moonlight are o structură simplă și folosită cu efect maxim, fiecărei treimi alocândui-se una din perioadele menționate mai devreme. Toate actele servesc egal caracterizării lui Chiron și fiecare are părțile ei marcante. Intriga dă de înțeles că mare parte din tema filmului trage spre homosexualitatea protagonistului și poți avea impresia că doar despre asta e vorba, dar Moonlight propune întâmplări atât de umane încât pot fi prezente în viața oricui, nu neapărat referitor la orientarea sexuală, cât în a nu-ți găsi locul în demigraficul tău. 

Chiron are o copilărie dificilă, marcată de lipsa tatălui și mama abuzivă și dependentă de droguri. Suportul lui Juan (Ali) și al soției lui îl îndrumă spre o evoluție cât de cât pozitivă, dar călătoria este până la urmă doar în mâinile lui Chiron. Personajul crește datorită problemelor cu care se confruntă și este în final rezultatul experiențelor sale. Moonlight este o poveste despre umanitate și probleme perfect normale, dar modul în care Jenkins pune personajele față în față te face să ai impresia că ești la masă cu ei. Singurul lucru pe care l-aș reproșa regiei ar fi shaky cam-ul ocazional, dar în rest totul este la post, cu conversații atât de reale că par rupte din realitate.

Verdict

Moonlight este un film care ar putea părea că încearcă să capitalizeze temele pe care le abordează, în special premiza unui tânăr homosexual de culoare, dar merită șansa de a dovedi că este mai mult de atât. Jenkins tocmai a ridicat așteptările de la el pentru proiectele viitoare, iar eu îi voi acorda filmului său un…