OK! Trebuie să lămuresc un lucru de la bun început: La La Land este un musical, dar nu genul ăla de musical, în sensul că nu e un alt Les Miserables…ce nume potrivit! Filmul ăla chiar e o mizerie, dar nu despre el e vorba aici.

Damien Chezelle a impresionat în 2014 cu lungmetrajul lui de debut, Whiplash, un film excelent care are tot muzica la bază și din care nu mă pot sătura să-l văd pe J.K. Simmons (fenomenal în rol) plesnindu-l pe Miles Teller în mod reptat după ce aruncă un scaun spre el. Uite clipul care cu siguranță va stârni curiozitatea celor care nu l-au văzut:

Cred că trebuie să revăd Whiplash

Revenind la cel mai recent film al tânărului regizor (Damien Chezzele are doar 32 de ani), La La Land a adunat un record de 14 nominalizări la Oscar, dar oare merită un musical atâtea distincții?

Mesajul din spatele versurilor

La La Land este un omagiu adus epocii de aur a cinematografiei! Este de înțeles de ce boșorogii de la Academie fac tumbe când se gândesc la el pentru că Chezzelle a produs un clasic instant care te duce cu gândul la producțiile unui Hollywood mult mai romantic, de acum 60-70 de ani și La La Land este pentru cei care iubesc filmele foarte vechi sau pentru cei dispuși să îmbrățișeze ceva vechi și să-l transforme în ceva veșnic. Mesajul ăsta este transmis direct de către film într-o discuție a celor doi protagoniști, Sebastian (Ryan Gosling) și Mia (Emma Stone), cu el spunând că jazz-ul (ca și musical-urile) e pe moarte, iar lumea spune “lasă-l să moară! I-a trecut vremea.”

La La Land are câteva mesaje foarte subtile vis a-vis de natura lui ca film. Chezelle, care a și scris scenariul, cumva încearcă să te convingă să accepți stilul ăsta de cinematografie, așa cum Sebastian încearcă să o convingă pe Mia să iubească jazz-ul. Singura ei motivație e sinonimă cu părerea generală a oamenilor despre musicaluri, ambele părți spun că nu le place, dar nu pot motiva mai departe de “doar pentru că”, iar Sebastian este de părere că un argument fără o explicație plauzibilă nu merită validat, iar regizorul ia aminte și face tot posibilul să ne dea toate motivele să-i iubim filmul, iar argumentele sale sunt solide.

Atmosfera

La La Land nu este un film obișnuit! Anul trecut frații Cohen au mai încercat să sape un pic într-o direcție asemănătoare cu Hail, Cesar! dar fără să aibă același efect. Explozia de culori te duce cu gândul la mai multe epoci demult apuse (anii ’40, ’50 și chiar ’70), dar anul în care se petrece filmul cu siguranță te va surprinde. Muzica din La La Land este superbă odată ce treci de cele 2-3 numere tipice de musical old-school, Ryan Gosling învățând pe bune să cânte la pian, iar atât el cât și Emma Stone având voci foarte frumoase. Chiar și John Legend își face apariția într-un rol de muzician și îl putem auzi cântând câteva piese, oferind o doză de mainstream unui film mult prea old-school.

Răsfățații AmericiiRyan Gosling și Emma Stone joacă pentru a treia oară împreună, după Crazy Stupid Lover și Gangster Squad și sunt una din cele mai dorite combinații de pe marele ecran, atât de mult încât lumea se miră că nu formează un cuplu și în viața reală. Cei doi chiar se potrivesc credibil și sunt o plăcere de văzut, surprinzător chiar și când cântă. Sebastian este un muzician idealist care nu-și găsește locul în industrie, în timp ce Mia face eforturi pentru a se face remarcată ca actriță. Cei doi nu numai că sunt frumoși împreună, dar scenariul plin de substanță le face personajele să sară prin niște cercuri proverbiale, făcându-i foarte ușor de simpatizat. La La Land nu este o poveste de dragoste cu exces de dulcegării, ci un exemplu pentru cum poate fi viața unor artiști care aspiră la mai mult, cum nevoia te poate împinge să-ți sacrifici visele sau lucrurile în care crezi cu sfințenie te pot readuce pe drumul pe care îl vrei atunci când ești cu adevărat pasionat de ceva. Chezzele a creat un film care îmbină câte puțin din fiecare, cu comedia și drama trăgându-se reciproc de mâneci și oferind suficiente momente muzicale încât să nu enerveze audiența, fără să dea într-o premiză cheesy de “urmează-ți visele și vei reuși!”

Mi-e greu să-mi dau seama dacă La La Land își merită toate laudele, dar oferă câteva momente vizuale foarte artistice și cred că este un film pentru mai multe tipuri de dispoziții, având câte ceva pentru fiecare…mai puțin pentru cei care merg la cinema doar ca să-l vadă pe frățioru’ Vin Diesel cum le dă cu ranga la gioale dușmanilor. 

Damien Chezzle își confirmă potențialul imens arătat cu Whiplash. La La Land este plin de mesaje subtile și are o atmosferă generală aiurită și de feel-good în același timp. E greu de recomandat pentru că e musical, dar cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât mi-e mai greu să-i găsesc lucruri care nu mi-au plăcut. Părțile cu dansat și cântat nu mă vor convinge să văd mai multe filme de genul ăsta, dar muzica frumoasă, atmosfera colorată, povestea plină de suflet și cei doi protagoniști mă fac să cred că voi revedea La La Land cel puțin încă o dată, iar dacă e să plece cu sacul plin de Oscaruri, nu mă voi supăra prea tare.

Scor:

Advertisements