Ridley Scott era unul din regizorii foarte promițători la începutul anilor ‘80! El venea după realizarea capodoperei survival-horror Alien, un film care și în ziua de azi rămâne relevant pentru utilizarea de efecte practice și atmosfera claustrofobă creată, dar câțiva ani mai târziu a apărut și sentimentul de gelozie față de George Lucas, după cum însuși domnul Scott spune într-un interviu: “El (Lucas) face Star Wars! Eu ce naiba fac?” 

Replica lui Ridley Scott a fost Blade Runner, folosindu-se (întâmplător sau nu) chiar de priza la public a lui Harrison Ford, care era pe culmile gloriei în legendarul rol al lui Han Solo. Atunci, neo-noir-ul revoluționar pentru efectele vizuale în stil cyberpunk aveau să influențeze următoarele decenii ale cinematografiei, dar au și lăsat teorii interpretabile pentru fanii veterani ai clasicului Blade Runner, deși inițial încasările rulajului cinematografic au fost foarte mici, filmul fiind călcat în picioare la Box Office de E.T. 

O continuare a fost mereu zvonită, dar cu trecerea deceniilor și cota lui Ridley Scott scăzând considerabil față de zilele sale de glorie, Blade Runner părea sortit să-și lase teoriile neconcludente la mâna redditorilor, inclusiv cea conform căreia Deckard (Harrison Ford) ar fi și el un replicant! Acum, 35 de ani mai târziu, și cu unul din cei mai buni regizori ai cinematografiei moderne la timonă, canadianul Denis Villeneuve, avem ocazia să revizităm Los Angeles-ul împânzit de neoane colorate, la 30 de ani după evenimentele primului film.

Blade Runner 2049 este cu siguranță cel mai scump produs în stil arthouse făcut vreodată, cu un buget de aproape 200 de milioane $, un film al omului căruia îi place să gândească, care se plimbă în pași lenți prin bălțile pătate de culoare ale distopiei aduse la viață uimitor de legendarul artist cinematic Roger Deakins care, după 13 tentative eșuate, ar putea câștiga în sfârșit un bine-meritat Oscar. Regizorul Denis Villeneuve vine în scaunul de regie după o serie lungă de succese: Incendies, Prisoners, Sicario și mai ales Arrival, un SF superb pe care l-am și notat cu 10 în review-ul de anul trecut. Este prima dată când canadianul intră într-o franciză, iar versiunea lui este cu siguranță un succesor în spiritul originalului, fără să existe o infuzie de acțiune și adrenalină pentru a “revigora seria” așa cum am văzut în nenumărate continuări de la Hollywood.

Când vine vorba de a recomanda 2049, acesta cu siguranță va fi adorat de cei care sunt mari fani Blade Runner (1982), dar își va găsi greu un public pentru cei care nu apreciază originalul. Natura polarizantă a filmului trezește oarecum ideea titlului cărții pe care originalul este bazat, Do androids dream of electric sheep?, în sensul că sentimentul de turmă se potrivește mănușă grupului care pune ambele Blade Runner-uri pe un piedestal și care se va contra puternic cu nenumăratele cazuri în care multă lume îl va numi “arătos”, dar extrem de plictisitor.

BR 2049 are un run time de 2 ore și 45 de minute și este foarte migălos cu desfășurarea evenimentelor. O scenă duce spre alta, de unde are loc o revelație și tot așa pe o narațiune aproape liniară până la final. Denis Villenueve nu propune aici un film de acțiune cu efecte flashy, ci o poveste în care ofițerul K (Ryan Gosling) elucidează încet-încet un mister cu ramificații adânci în evenimentele primului film. Scenele de acțiune sunt limitate și în niciun caz memorabile, noul Blade Runner preferând să filosofeze despre sensul vieții într-o lume în care deja e aproape imposibil să deosebești oamenii de replicanți (androizi). Temele din primul film se mențin și, fără să intru in detalii prea exacte, există in continuare destule întrebări fără răspunsuri clare.

Harrison Ford revine, ce-i drept spre al treilea act al filmului, în rolul lui Deckard, un fost blade runner care acum trăiește izolat de restul lumii după evenimentele primului film. Actorul veteran își aduce A-game-ul în reinterpretarea personajului foarte drag lui, chiar dacă are timp limitat pe ecran, la fel ca și Jared Leto, care este principalul antagonist al filmului, dar are un rol mai “din umbră” și un clișeu fumat de mii de ori ca scop final. 

Leto își joacă bine partea, fiind destul de înfricoșător și lipsit de scrupule, dar prestanța lui nu se ridică la nivelul replicantului Roy Batty, jucat în trecut de Rutger Hauer.

Ryan Gosling este cel care poartă filmul ăsta pe umeri în cea mai mare parte a timpului, dar rolul lui nu-i permite să-și arate carisma cu care publicul este obișnuit, K fiind tipul silențios și foarte serios. Blade Runner 2049 este superb de urmărit prin filtrul cyberpunk al LA-ului distopic, dar stilul foarte artistic îl împinge periculos spre a fi plictisitor, mai ales în momente în care un personaj stă 10 minute să desfacă o cârpă în care deja știe toată lumea ce e. Experiența personală a subsemnatului chiar a văzut 20-30 de persoane ieșind din sală undeva pe la jumătatea filmului.

Blade Runner 2049 este cu siguranță un film care vrea să te lase contrariat, exact așa cum a fost și originalul. Nu poți spune despre el în niciun caz că e un film slab, dar durata lungă comparativ cu ritmul foarte lent îl face un film greu de recomandat publicului larg, dar asta e OK, pentru că la fel ca epicul lui Ridley Scott din urmă cu mulți ani, 2049 nu caută să bată recorduri de încasări, ci lasă un regizor vizionar să-și flexeze mușchii proverbiali având la dispoziție un buget colosal, iar Villeneuve a țesut un produs despre care se va vorbi multă vreme de acum încolo și care va cere vizionări multiple pentru o opinie clară. 

Finalul poveștii nu este cel mai satisfăcător, dar cei din spatele filmului au avut grijă să includă muzica lui Vangelis din timpul celebrului monolog al lui Rutger Hauer de la sfârșitul lui Blade Runner, jucând inteligent cartea nostalgiei. Rămâne de văzut dacă 2049 va avea efectul răsunător al predecesorului său, ori se va pierde…

Blade Runner 2049 este un film care impresionează prin efectele sale vizuale de invidiat și atmosfera superb de tristă creată de coloana sonoră, regia impecabilă a lui Villenueve reușind până la urmă să producă controversă și să divizeze opinii decât să facă un film accesibil publicului larg, așa cum îi stă bine unui clasic în devenire, dar asta nu înseamnă că entertainmentul trebuie sacrificat cu atâta ușurință, motiv pentru care 2049 primește un…

Advertisements