E al doilea an când mi-am propus să acopăr Oscarurile, cu review-uri în special pentru cele nouă filme care se bat pentru statuia de la Best Picture. Anul trecut am avut o abordare mai jurnalistă, în sensul că am făcut recenziile imediat după ce am văzut filmele, dar acum încerc o metodă diferită, una care se potrivește cu felul în care mi se întipărește pe termen lung părerea despre un produs de divertisment. De cele mai multe ori, opinia despre un film imediat după ce l-ai văzut în cinema nu e valabilă pe termen lung, iar ea poate scădea de parcă ar avea un bolovan legat de picior în zilele următoare sau poate crește considerabil în unele cazuri. Mai ales în ce privește producțiile cu adevărat bune, câteva zile de reflecție sunt chiar binevenite și îți pot da o perspectivă nouă față de prima impresie, iar în cazul The Shape of Water, cel mai nou film al lui Guillermo del Toro, pauza dintre vizionare și review i-a prins bine, convingându-mă să-l revăd, iar opinia mi s-a schimbat un pic înspe bine cu tura a doua.

The Shape of Water este în multe privințe La La Land-ul de anul ăsta, un omagiu adus Hollywood-ului de altă dată, cu muzică din decenii demult apuse și o atmosferă din vremurile în care musical-ul era genul dominant în cinematografe. Del Toro este un adevărat expert în crearea unor lumi în care să te scufunzi complet, iar Forma Apei nu e cu nimic mai prejos decât filmele sale mai vechi, cel puțin nu din punctul asta de vedere…

Cele bune:

În general filmele lui del Toro sunt un pachet mai complicat. Dacă ultimele sale două încercări, Pacific Rim și Crimson Peak, au trezit interes imens pentru publicul cinefil, cu distribuții impresionante și efecte vizuale de invidiat, poveștiile celor două nu au oferit nimic special, iar Forma Apei păstrează oarecum aceeași linie, cu un script fără suficientă finalitate, dar cu toate celelalte capitole demne de multiplele nominalizări pe care filmul le-a primit anul ăsta.

Sally Hawkins, pentru care rolul Elisei a fost scris cu dedicație de del Toro, are una din intepretările puternice din actualul sezon de premieri, jucând un personaj care marchează tematica principală a filmului: neajunsul! Ea este femeia care nu poate vorbi într-o lume plină de muzică și nu își poate găsi locul în lume până când se întâlnește cu monstrul ținut prizonier în laboratorul în care ea face curat. Singurele ei repere din lumea reală sunt colegul ei de apartament, Giles (Barry Jenkins), un alt outsider, un bărbat gay trecut de prima tinerețe și într-o vreme în care orientarea sa sexuală e un lucru tabu. El nu e totuși singurul prieten al Elisei, mereu excelenta Octavia Spencer jucând un nou rol de Oscar, de data asta pentru faptul că spală pișatul de pe jos! Femeia asta e incredibilă! Chiar sunt curios ce lucru banal mai poate face pe viitor ca să fie nominalizată. La fel ca și Elisa și Giles, și personajul ei, Zelda, este o femeie marcată de neajuns, petrecând toată ziua cu mopul în mână doar ca să-i fie slugă la sfârșitul zilei unui soț care e prea leneș să se ridice de pe fotoliul lui comod.

Del Toro a pus accent foarte mare pe faptul că personajele sale sunt incomplete într-un fel sau altul, villain-ul filmului, Strickland (Michael Shannon), confruntându-se la rândul lui cu anumite neajunsuri, cum ar fi nevasta prea vorbăreață pentru nevoile lui de liniște domestică, sau altele fizice datorate unui conflict cu atracția principală a poveștii, omul-amfibie. Monștrii au fost mereu la ordinea zilei în filmele lui del Toro, iar mai vechiul său colaborator, Doug Jones, a răspuns prezent pentru a interpreta o nouă creatură cu tentă acvatică, după ce a mai jucat personaje asemănătoare în Hellboy și Pan’s Labyrinth.

Amfibia inspirată de clasica creatură din Laguna Neagră stă la baza poveștii, capturarea sa ducând la întâlnirea cu Elisa, care face curat în laboratorul în care este ținut. Sally Hawkins, chiar și vitregită de posibilitatea de a vorbi, convinge cu ușurință omul care vede filmul că se poate naște o relație din cele mai neașteptate circumstanțe. Decorul clasic și vibe-ul care aduce aminte de un “mic” joc numit Bioshock te conving treptat să accepți că legătura lor nu este chiar așa de ieșită din comun, deși (și după două vizionări) cam este, dar asta nu înseamnă că nu are o anume frumusețe poetică.

Cele mai puțin bune, că de rele nu e cazul…

Ziceam mai devreme că del Toro este un expert în crearea unor atmosfere superbe, iar The Shape of Water nu este o excepție, filmul său impresionând din punct de vedere vizual și tehnic, Kevin Smith chiar zicând despre calitatea acestui film că îl face să-i fie rușine că și el e regizor la rândul său. Ce-i drept, din punct de vedere regizoral, Forma Apei tinde spre perfecțiune, dar la fel ca majoritatea filmelor lui del Toro, povestea nu este la nivelul măestriei din spatele camerelor. Filmul reușește să te aducă în lumea mută (dar gălăgioasă) a Elisei și basmul prinde viață, dar undeva spre finalul filmului totul se complace într-o concluzie foarte leneșă, o concluzie care ar fi avut mult mai mult de câștigat dacă cei doi protagoniști ar fi avut mai mult timp împreună pentru ca investiția noastră în ei să fie deplină. Michael Shannon este, în stilul caracteristic, excelent în rolul răufăcătorului, făcând lumină în vechea dilemă “când să te speli pe mâini înainte să mergi la budă? Înainte, după sau ambele?” Personajul său, la fel ca întreg filmul, își pierde vitalitatea, vorba românului, ca țiganu’ la mal, culmea! Un final care chiar se petrece pe malul unei ape. Good job, d-le del Toro!

Verdict:

Concluzia cea mai potrivită pentru The Shape of Water este că filmul lui del Toro este o capodoperă imperfectă. Fun factor-ul este acolo și calitatea cinematografică este de cea mai înaltă calitate, cu personaje demne de toate nominalizările primite, dar cu un minus pentru scenariul ușor neglijat spre final, acolo unde se simte cel mai tare. Ziceam mai devreme că impulsul inițial poate avea un efect mare asupra notei, iar la prima vedere, nu prea i-aș fi dat Formei Apei mai mult de un 8, dar a doua vizionare m-a convins de adevărata calitate a filmului și faptul că unele lacune ale poveștii nu fac neapărat un film să-și piardă foarte mult din calitate, așa că The Shape of Water primește un…

Advertisements

3 Comments »

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s