Ce ți-e și cu Oscarurile astea! Anul trecut, deși eram cam sceptic de toată treaba cu filmele  “pretențioase”, chiar am reușit să apreciez Premiile Academiei într-un mod obiectiv după ce am văzut mai toate filmele nominalizate. Anul ăsta a avut loc o schimbare vizibilă în alegerea candidaților, cu filme ca Get Out sau Logan obținând acolade care nu ar fi fost posibile în anii trecuți. Hollywood-ul, cu toate defectele lui, dă semne că poate evolua, promovând și altfel de filme decât veșnicele viziuni plictisitoare despre nemurirea sufletului, doar ca să fiu lovit de inspirația lui Paul Thomas Anderson și noul său film, Phantom Thread, ultimul mohican al unui gen care nu mai e dominantul sezonului de premieri.

Daniel Day Lewis revine pentru a treia oară de la pensie și nici nu o putea face pentru altcineva decât vechiul său colaborator din vremea There Will Be Blood, regizorul Paul Thomas Anderson. Legendarul actor dă din nou lecții cu rolul lui Reynolds Woodcock, un designer vestimentar certat cu normele sociale și bunul simț din Londra anilor ’50, o fire artistică neînțeleasă de oamenii de rând, exceptând-o pe sora sa Cyril (Leslie Manville).

Phantom Thread este o incursiune în mintea artistului care nu trăiește pentru altceva decât creațiile sale, lucrând obsesiv pentru a atinge perfecțiunea și, după cum e de așteptat, Reynolds Woodcock nu este compania cea mai plăcută pentru cei din jurul său, el fiind iritat de orice sunet care i-ar putea perturba inspirația, dar interpretarea lui Day Lewis îl face un sociopat oarecum ușor de simpatizat pentru prezența sa de invidiat. Provoc pe oricine să comande un mic dejun ca al lui fără să-și piardă stăpânirea de sine: “iepure galez cu un ou poșat deasupra, bacon, fursecuri, unt, smântână, gem… un ceai Lapsang… și niște cârnați.” Comanda lui are totuși o dublă conotație, pentru că o face când interacționează pentru prima dată cu Alma (Vicky Krieps), viitorul obiect al afecțiunii sale, iar mic-dejunul ăsta copios strigă foarte tare “mi-e foame!”… “mi-e foame de tine!”, la doar o zi după ce și-a expediat precedenta iubită.

Relația celor doi se definește prin dualitatea cu care poate fi interpretată. Pe de o parte, Alma este fata simplă și norocoasă de la țară care este scoasă din mediul ei de prințul venit pe un cal alb să-i dăruiască o viață glamuroasă, dar la fel de bine se poate vedea și că naivitatea ei nu-i dă niciun cuvânt de spus în fața lui Woodcock, care a știut că va fi a lui din momentul în care a pus ochii pe ea, un comportament care pune bazele unei viitoare relații abuzive, deși nu la modul fizic. Phantom Thread scarpină un pic nevoia aceea a oamenilor de a vedea o astfel de dinamică, dar unde filme ca Fifty Shades Freed o fac doar de dragul de a o face, personajul lui Daniel Day Lewis îi oferă toate dimensiunile  posibile acestui gen de om, cu zgarda stransă treptat în jurul gâtului proverbial al Almei sau lăsată ocazional într-un fel în care te face să te întrebi dacă Woodcock face voit lucrurile astea sau doar natura lui nonconformistă e pe pilot automat, inclusiv în viața sa amoroasă.

Pe partea de fashion, în schimb, Phantom Thread se joacă un pic cu conceptul de frumusețe imperfectă, cu Reynolds fermecat de la prima întâlnire de autenticitatea Almei și Cyril facilitând celor care văd filmul ce e în mintea lui de fapt: “Ești exact pe placul lui! Nu ai sâni, dar ai puțină burtă”. Alma este avatarul nostru, al spectatorilor, într-o lume complicată încă de pe vremea aia. Ea, doar prin simplitatea ei, este un pește pe uscat într-un mediu în care totul merge ceas și doar faptul că îți mesteci prea gălăgios pâinea prăjită te poate face de vină că o rochie pentru vreo ducesă sau personalitate publică nu iese perfect. Alma este cât se poate de umană într-un scenariu care o pune față în față, aproape lipsită de putere, cu un aparent atotputernic Woodcock, un om trecut de prima tinerețe cu un defect capital: mommy issues! S-ar putea porni o discuție că ciorapii lui rozali ar fi la același nivel, dar șoșonii ăia merg perfect cu natura sa excentrică, așa că zic pas oricărei critici aduse lor și insist că dorul de mamă l-a transformat în ceea ce e acum.

Nu în ultimul rând vreau să laud calitatea cinematografică pe care Phantom Thread o oferă. Paul Thomas Anderson pare că a vrut să tragă filmul ăsta exact ca în perioada în care povestea lui se petrece și e sigur să atingă niște fire nostalgice pentru fanii filmelor din anii ’50. Muzica care însoțește cadrele superbe poate fi considerată prea înțepătoare uneori, dar cred că se potrivește perfect naturii lui Woodcock, care ascunde o intensitate agresivă sub aparentul său calm englezesc.

Recunosc că am intrat un pic sceptic la filmul ăsta, nu pentru că nu aș avea încredere în Daniel Day Lewis sau Paul Thomas Anderson, dar pentru că părea un film plictisitor și destul de greu de digerat. Am răsuflat ușurat pe parcursul filmului să văd totuși că Phantom Thread sunt două ore care nu-ți lasă interesul să scadă, oferind atât o poveste complexă, cât și trei personaje centrale superbe, dar sunt convins că părerea asta nu va fi una la unison pentru toată lumea care îl vede.

Phantom Thread își merită locul între cele mai bune filme ale lui 2017, iar nominalizarea lui Daniel Day Lewis (Cel Mai Bun Actor) și a lui Leslie Manville (Cea Mai Bună Actriță in Rol Secundar) nu ar trebui să surprină pe nimeni. Paul Thomas Anderson continuă să-și păstreze statutul de regizor reputabil, iar eu îi voi acorda celui mai nou film al său un…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s