Seria Predator este una destul de ciudățică! Primul film a apărut în ’87, în plin apogeu al filmelor de acțiune, cu Arnold aproape de vârful carierei, one-liner-uri încă cimentate puternic în pop culture și unul dintre cei mai iconici monștri văzuți vreodată pe ecran. Originalul de atunci a fost bine echilibrat între umor și tensiune, iar efectul de invizibilitate al Predatorului rămâne reușit chiar și după standardele de azi, ca să nu mai zic că filmul ne-a dat cel mai memorabil și plin de testosteron salut din istoria filmului…

asasas

Predator va rămâne mereu un clasic SF, cu toate că sequel-urile și cele două AvP-uri nu s-au ridicat la același nivel, iar acum, mai bine de trei decenii mai târziu, Shane Black, cel care l-a jucat pe Hawkins în original, preia frâiele și își imprimă propriul stil unei serii care poate beneficia de umorul lui negru. Drept să spun, nu am fost deloc un fan al lui Black după Ironman 3, fapt pentru care The Predator nu a fost niciodată o prioritate pe lista mea anuală, dar mi-am amintit între timp de The Nice Guys, comedia neagră a regizorului, care a fost un film excelent, deși e adesea trecut cu vederea. The Predator intră în același gen de oscilație cu astea două ultime filme, iar șansele lui la public sunt undeva la 50/50 dacă să placă sau nu.

În originalul din 1987, faptul că Predatorul era un pericol invizibil a ajutat extrem de mult filmul și a făcut reveal-ul final să merite așteptarea. La fel ca în cazul Alien, efectul pozitiv al monstrului a fost rezultatul dezavantajelor tehnologice ale vremii, iar ținerea lui în întuneric sau obscur era soluția cea mai bună pentru a crea tensiune. Acum știe toată lumea cum arată un Predator, așa că Shane Black nu se mai obosește să-l ascundă și rezultatul este un film de acțiune extrem de violent, cu monstrul titular la vedere în mare parte din timp.

ATqWPtk

Nu poate fi un film Predator (sau Alien) fără un echipaj – preponderent sau 100% – masculin – care să se ia cu monstrul în coarne, iar formula rămâne în picioare și aici, cu o trupă de demenți pusă fără voia lor în fața vânătorului extraterestru. În stilul propriu Shane Black, umorul ocupă un loc la fel de important ca și acțiunea în filmele lui, iar prima parte a filmului glumele sunt atât de multe încât inevitabil multe nu vor prinde, dar, cel puțin din punctul acestui reviewer de vedere, părțile funny sunt partea cea mai bună a filmului și chiar m-am găsit râzând un minut în continuu la o glumă cu Forrest Gump, care a fost zisă atât de discret încât era ușor de ratat.

alfie-allen-keegan-key-thomas-jane-augusto-aguilera-boyd-holbrook-trevante-rhodes-THE-PREDATOR
The… A(?) Team

Deci se poate spune că The Predator este o comedie reușită și nu insinuez că acțiunea nu este la parametri, ba din contă, noul predator, cel mare, este extrem de reușit, iar kill-urile lui sunt demne de fatalități din Mortal Kombat. Unde pierde filmul puncte e la partea de story. Cum ziceam legat de original, extraterestrul avea un farmec aparte când nu știam nimic despre el, dar acum că iepurele e afară din joben, nu prea mai există elemente care să ne surprindă, ba chiar oamenii din film apucă să și comunice cu predatorul via niște traducătoare ale acestuia, ceea ce nu merge prea bine în contextul filmului.

predator-cast-photo

Distribuția e una OK, cu Boyd Holbrook (Narcos) făcând o treabă decentă în rolul principal, secondat de Keegan Michael Key și Thomas Jane la capitolul “mama jokes”, în timp ce Sterling K. Brown se distrează de minune în rolul villain-ului guvernamental. Jacob Tremblay continuă să evolueze ca actor în ciuda vârstei foarte fragede, aici jucând foarte convingător un copil cu autism. TP nu e totuși doar un sausage fest, Yvonne Strahovski aducând un element de normalitate unui film plin de personaje, să le zicem, colorate, în timp ce Olivia Munn funcționează ca o mașinărie continuă de expozițiune, care nu o să lase pe nimeni din sala de cinema să se întrebe “ce înseamnă aia?” pentru că ea va explica totul, cu lux de amănunte. Filmul are de pierdut aici, când servește narațiunea cu lingurița, în loc să lase spectatorul să mai interpreteze anumite lucruri și de unul singur.

The Predator este în mare, cel puțin în primele două acte, un action-comedy bun, dar cu un final care lasă de dorit. Se pare că Shane Black încheiase filmul cu totul altfel, dar cum studioul a cerut scene adiționale sau cele vechi să fie modificate, întreg actul trei nu a fost prea avantajat de banii cheltuiți în plus. The Predator nu este cel mai bun film de acțiune al anului, dar este un efort decent, unul care ar merita o plimbare până la cel mai apropiat cinema. Acțiunea este bine polișată, kill-urile sunt multe și brutale, iar la câte glume sunt presărate aici, e imposibil să nu râzi măcar de câteva ori. O să-i dau Predatorului un:

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s